radio-partea a III-a

Inspre anul 2000, radiourile din Romania incep de devina profesioniste, apar oameni de radio exponentiali-Andrei Gheorghe si Razvan Exarhu de la Pro FM , Iohan, Sarpe si Marius Furdui la Radio Contact, Huidu la Radio 21. Aveam posibilitatea sa ii ascultam,i ncercam si noi sa evoluam asta dupa ce trecusem prin tot: de la  citit reclame de pe foi pana la  pus piese de pe casetele proprietete personala. Imi amintesc ca am primit intr-o zi vizita ambasadorului american (nu mai retin cum se numea,am imbatranit) ,iar acesta asa usor timorat ne-a intrebat daca nu cumva suntem un radio pirat, va dati seama ce dotari aveam. Stateam nopti de duminici cu Hadean sa ascultam emisiunea lui Gheorghe, avea tupeu, era bun, isi asuma responsabilitati. Din pacate in lumea radiourilor de astazi nu se mai cere asa ceva. Interventiile actuale se par sterile, banale,insipide. Cred cu tarie ca orientarile comerciale sunt gresit intelese chiar daca  asta vrea publicul. Nu sunt de acord cu asta. Ascultatorul  alege din ce ii dai, in momentul de fata lipsind  alternativele, oamenii cu tupeu si cu chef sa sa fie ascultati si nu auziti. In anul 2000 am primit oferta sa merg inspre Radio Contact. Salariu mare, telefon de serviciu, radio cu staif, cu sefi la Bucuresti, cu soft-uri speciale, etc. Trecerea a fost brusca, nu eram obisnuit sa dau raport (fie vorba intre noi nu sunt obisnuit nici astazi), trebuia sa folosesc un playlist, sa fac interventii scurte, sa nu vorbesc despre moarte si droguri. Eram de serviciu de la 11 la 14 de luni pana vineri. Dupa 2 saptamani, am intrat in biroul directorului, Liviu Bala, si i-am spus ca vreau sa fac altceva, ca emisiunea comandata de la Bucuresti e foarte slaba si ca nu ma pot plafona. Am facut un proiect de emisiune, Puls Contact, interactiva, cu premii, cu nebunii-si am crescut tare mult audienta. Evident ca nu respectam niciodata playlistul. Habar nu aveam ca pentru asa ceva ne trebuia aprobare de la Raluca Moianu, director de programe radio Contact Romania. Evident ca s-a aflat la Bucuresti si am luat penalizare 10%din salariu pentru 3 luni de zile. Nu conta, eram singura statie locala din reteaua Contact care ne-am permis sa inventam emisiuni in grila de programe. Apoi l-am adus in echipa pe Mihai Morar pentru ca era bun si noi voiam sa fim cei mai buni. Asa a intrat Mihai prima data intr-un studio de radio. Lucram cu Adi Sana, la vremea aceea nu era vedeta nationala, isi dorea asta si pleca des la inregistrari lasandu-ne pe noi sa ii facem programul din radio. Frumoase vremuri. Am rezistat 2 ani, adica cei de la Bucuresti au rezistat 2 ani, apoi am plecat sa facem un nou radio. Cu oameni pasionati si fara sefi din capitala. Despre asta insa, data viitoare.

radio-partea a II-a

Orice om de radio se defineste prin voce si prin ce spune. Nu sunt pasionat de radiourile comerciale,unde animatorul face figuratie, unde omul nu conteaza. Inca mai cred in puterea radiourilor care se asculta, nu in cele care se aud. Am avut sansa sa lucrez cu oameni care si-au distrus casnicii pe altarul ascultatorului, cu oameni care nu aveau sambete si duminici, Pasti, Craciun, Revelion....

Am petrecut sarbatori intregi impreuna cu colegii mei in studiori de radio, de multe ori flamanzi si cu salariile neluate, dar nu ne-am plans. Am fost acolo pentru ca trebuia. Era treaba noastra sa fim acolo. Unul din oamenii cu care am avut sansa sa lucrez a fost psihologul Ioan Serban, Picu pentru prieteni, Dumnezeu sa il odihneasca in pace. Omul acesta, Picu, a avut bunavointa sa vina alaturi de mine, GRATIS, in fiecare seara de marti timp de 6 ani, de la orele 22.00 in emisiunea interactiva"Azilul de noapte". Propuneam teme de discutie, si asteptam ascultatorii sa sune. Cei care l-au cunoscut profesional stiu ca era un monument, cei care l-au ascultat la radio sunt convins ca si-l amintesc ca si mine: voce calda, cu inflexiuni, cu un bass calm si cu un talent oratoric desavarsit. Eram un pusti, rememorez cum am rosit cand m-a rugat sa il tutuiesc. Sa ii spun, Picu! Am emotii si acum. Avea o vorba buna pentru fiecare, trata fiecare telefon cu un maxim profesionalism ,fumand in studio fel si fel de tigari (era singurul care avea voie) . Venea de fiecare data cu mai multe marci de tutun si fuma cu o placere inimaginabila. A fost incredibila experienta langa acest  OM. Ne-a parasit apoi, intr-un final de iarna, plecand repede dintre noi, cu zambetul sagalnic in coltul buzelor. Sunt convins de asta. Multumesc prietene .Multumesc pentru ca mi-ai dat incredere si mi-ai demonstrat ca valoarea nu sta in numarul diplomelor. Multumesc pentru ca ai fost alaturi de mine in toti anii aceia, ani in care aveam nevoie de un model. Multumesc pentru ca mi-ai fost idol si pentru ca mi-ai spus ca sufletul nu are pret, ca prietenia e mai presus de orice. Multumesc ca mi-ai aratat ce inseamna loialitate. Multumesc pentru serile in care ma ascultai si imi indrumai pasii. Multumesc ca mi-ai permis sa iti fiu prieten. Multumesc!
Santana-Europa, era piesa noastra de generic, La vie en rose si Let it be piesele pe care le ascultam cu drag impreuna. Picu a fost un optimist incurabil, si stiu ca acolo, printre ingeri, rade si se bucura. Stiu asta. Sunt convins. De multe ori, in serile de marti, am impresia ca cineva imi sopteste numele. Sangele imi ingheata in vene. Mi se pare ca cineva ma striga, intorc surprins capul si....in cele din urma  inteleg.......aud o amintire.

-astazi e marti.seara.la ora 22.00 ar trebui sa pun Santana.
Noapte buna, prieten drag

radio-partea I

Radioul mi-a marcat viata. De mic. Pe vremea raposatului, stateam ore in sir si ascultam radioul, era una dintre putinele satisfactii audio pe care le aveam in epoca respectiva cand sursele de muzica erau extrem de reduse si cand posibilitatea achizitionarii sculelor de redat muzica semiprofesionale nu erau la indemana oricui. Nu fac parte dintre pamantenii cu o copilarie fericita si lipsita de griji, asa ca radioul era una din distractiile la care puteam avea acces destul de usor. Gandind acum, radio Romania nu era unul comercial, iar muzica oferita era de cele mai multe ori de buna calitate, asta daca stiai cand sa asculti si sa cerni prin sita odelor inchinate familiei Ceausescu.

Dupa armata, intr-o seara fiind sub o masina (eram ajutor mecanic auto), ascultam radio Cinemar-post local, si ce imi aud urechile: se fac angajari.

Era luna Noiembrie (un November Rain clasic). Anuntul era destul de lapidar, se cautau oameni cu cultura muzicala, generala, cu voce si cu stapanire de sine. Evident am mers la interviu, la hotelul Mara. Am ajuns la ora 16, am intrat la ora 20.45. Da da, eram foarte multi, si cei de la radio aveau nevoie de 2 oameni. La interviu am fost 63, imi amintesc perfect. Speranta a fost mica, evident, imi imaginam ca sunt oameni cu mult mai buni decat mine la vremea respectiva, dar surpriza a fost colosala in momentul in care, in dimineata urmatoare am fost sunat pe telefonul fix (evident pe vremea respectiva nefiind telefoane mobile) si chemat pana la studio. Ramasesem 4, din care urma sa se se aleaga cei 2 care sa ramana in redactie.

Marturisec, habar nu aveam ce inseamna radio. Cand am vazut pentru prima data un mixer, m-am socat. Era imens (rusesc) si avea un milion de butoane ,colegii mei care si-l amintesc cred ca zambesc si acum. Trebuia sa ne prezentam a doua zi la ora 05.00 la studio sa asistam la un matinal ce dura pana la ora 10, sa intelegem si noi ce inseamna un program radio. De serviciu era Catalin Vischi, director de programe la acea data. M-am prezentat, am stat pe scaun si ma gandeam cum poate un om vorbi atat. Catalin venise cu un dosar de coli ministeriale scrise de mana (v-am spus ca pe vremea respectiva nu exista calculator si imprimanta?), cu o geanta de casete audio gata pozitionate si cu o pofta nebuna de "direct". Cand a terminat matinalul era stors, citise toate foile si mai improvizase inca pe atatea si eu ma gandeam ca e imposibil sa scrii si sa gasesti atata informatie de la o zi la alta. Era imposibil, dar Vischi facea asta cu atata nonsalanta incat noi, ucenicii,parea niste pitici. Nu paream, chiar eram

In fine, la prima interventie, am citit exact ce scria pe foaia mea, nimic mai mult, cred ca nici nu respiram. Transpirat mort, puls nebunesc, urechile imi explodau si nu imi recunosteam vocea. Am lucrat 6(sase)luni fara salar, eram in probe, dupa care am reusit sa ma angajez. Eram oficial, om de radio.  Fabulos!Mirajul radioului m-a fermecat. Eram o voce in spatele unui microfon, nimeni nu stia cum aratam in realitate, fiecare ascultator isi  putea inchipui orice.

De asta iubesc radioul, pentru misterul si profunzimea lui. Pentru intimitatea si marinimia lui. Pentru efervescenta si melancolia lui. Pentru ca poate fi un prieten. Pentru ca ESTE un prieten. Si pentru ca m-a desavarsit ca om. Am avut norocul sa am niste colegi extraordinari, care m-au scos din mediul cartierului in care traisem. Vorbeam despre carti, ascultam muzica buna, beam vin, mergeam la teatru, faceam teatru radiofonic,(Claudia iti amintesti?),eram la curent cu tot, ce mai, eram fericit, simteam ca imi gasisem locul.

Stateam toti cei din animatie in jur de 15 ore pe zi la serviciu, incercand sa gasim un format, sa facem un jingle, sa nastem emisiuni, sa fim buni. Si eram. Foarte buni! Cei mai buni. Era o perioada in care incercam sa ghicim cum se face radio, citeam reclamele de pe foi si avean 3 cd-uri. Atat. In rest...casete si o vointa nebuna sa fim fenomenali.
-noi eram RADIO CINEMAR-71,84 FM(banda est)-Un prieten, poate singurul.

pescuit de octombrie

La inceputul lunii octombrie, am reusit impreuna cu un grup de prieteni sa facem o iesire de 3 nopti la pescuit pe lacul Ohat din Ungaria, zona de langa Debrecen (bratul mort al Tisei). Am plecat destul de dimineata, in jur de ora 06.00, extrem de bucurosi de faptul ca ne rupem pentru putin timp de grijile de zi cu zi, ca vom sta in aer liber intr-un loc extrem de civilizat si cu foarte mult peste. Bucuria mea cea mare a fost ca au venit si prietenii mei, Ghita Porumb (Kuko) si Marius Kovacs (Amur), niste oameni extrem de dragi mie, tovarasi vechi, parteneri de ani intregi petrecuti pe maluri de ape.Viata ne-a separat la un moment dat, insa am ramas prieteni buni, iar aceasta partida a fost atat de binevenita incat chiar au trecut cateva pahare de alcoo l(a nu se intelege ca am exagerat. Poate ca am si facut-o,dar oricum nu conteaza asta). Drumul a fost lin si rapid, bucuria petrecerii catorva zile cu betele in apa facandu-ne sa nu realizam faptul ca aveam de parcurs circa 250 de km. Nu am putut sa nu remarcam curatenia si civilizatia de care ne-am lovit dupa ce am trecut vama pe la Valea lui Mihai. Ajunsi pe lac, am descarcat remorcile si am inceput sa ne facem tabara ,desfacand corturi, intinzand paturi si saci de dormit, betele pe rod-pod si gata, puteam bea o palinca, ceea ce am si facut. 

Eram in elementul nostru ,fericiti si cu speranta, mai putin prietenul Vio, care cu o zi inainte de pescuit a incercat sa vada daca unghia degetului sau mare rezista la impactul cu un ciocan.Sigur  nu rezista. Tudor a inceput sa prinda, Cosmin nu se lasa mai prejos, noi aveam sperante mari, glumele curgeau, sticlele cu suc se goleau ,baietii prindeau....Newsy astepta, Marius momea, Dani incerca spombul si remarca ca nu poate pescui acolo unde nadeste. Nu-i bai, doar eram la o partida la liber. Avertizorii sunau ,mai prindeam peste, dar ce e important este ca am fost un grup unit, demonstrand inca odata ca pescuitul nu e pentru oricine! Otto a socializat extrem de bine cu un coleg pescar ungur, schimbul de lichide legand prietenii grozave. Au inceput sa intre pesti mari, Vio reusind sa scoata pe betele lui Cosmin un crap oglinda de +16 ,peste care ne-a bucurat teribil. Dupa pozele  de rigoare, pestele a fost eliberat, noi fiind un grup care pescuim in sistem prinde si elibereaza, lucru cu care ne mandrim. Zilele au fost frumoase, noptile friguroase, glumele facandu-ne sa ne simtim extraordinar, Tudor fiind seful farselor de pe lac. Kuko s-a depasit pe sine, Amur si-a rezolvat o partida de vanatoare in decembrie. Din pacate, tot ce e frumos dureaza putin, duminica ne-am strans tabara si cu regrete am revenit  acasa. Am mancat bine in Valea lui Mihai si incet incet am ajuns  pe la casele nostre. Nici macar nu conta ca trebuia neaparat sa fac un dus, miroseam ca dupa razboi, important era ca am petrecut cateva ore cu oameni dragi, in locuri deosebite.

Prieteni, mi-a facut placere sa pescuim impreuna!