Rar mi-a fost dat sa imi fie atat de greu intr-o cursa de alergat pe munte. Rodnei Ski Race de anul acesta mi-a intins corzile sufletului la maxim. Despre durerile fizice nu mai spun nimic, nu cred ca are rost 😅
Am plecat in dimineata concursului din Moisei inspre Borsa Complex, la telegondola, acolo unde a avut loc startul si finish-ul cursei. Ploua infernal si noi cautam adapost. O mansarda, o parcare, orice. Am ridicat kit-ul si impreuna cu Ramona am baut a cafea incredibila la Alex. Un om fain si plin de har, dedicat si foarte modest. Multumesc pentru cafea si prietenie. Daca treceti prin Borsa, beti o cafea la Butoaie. Veti fi placut surprinsi, promit.
Dupa ploaie a iesit soarele, un fel de arsita in munte. Umezeala mare si caldura. O combinatie fatala, cel putin pentru mine.
Vine ora 10.00, luam startul. Incetuc, impreuna cu Sorin Apostol alergam la deal. Primii 3 km perfecti, panta usoara, incalzirea perfecta. Incepe padurea si totodata chinul. Nu stiu altii cum au fost, dar pe mine caldura si umiditatea m-au ucis. Am avut in primii 8 km o diferenta de nivel de 1325 m. Ca niciodata, am asteptat punctele de hidratare asa cum un copila il asteapta pe Mos Nicolae. La un moment dat vad o aglomerare de oameni, agitatie si in jur de km 7 primul punct de control. Acolo, prietenul meu drag Tomi Cservenszki care tine mortis sa imi spuna ca sunt cam lenes de cand dorm prin Moisei. Am zambit, chiar aveam nevoie de o vorba buna si de un litru de apa 😆
La un moment dat, imi ridic privirea catre cer. Sa cer ajutor sau sa vad cat mai am de urcat. Ma ingrozesc si pentru prima data incep sa ma gandesc ca nu voi putea termina cursa. Picioarele nu mă mai asculta, mintea imi joaca feste. Transpir tare, vreau apa, vreau umbra, vreau odihna si poate un dus rece. Ma trezesc la realitate si ma gandesc la faptul ca atunci cand nu mai poti, tot mai poti putin.
Dupa multe dureri, aproape ajung in varf. Mi se bloceaza muschii cvadriceps si nu mai pot face niciun pas. Raman oarecum blocat in panta. Mai aveam 10 metrii pana in varf. Nu mai puteam. Nu mai stiam ce sa fac. Am strans din dinti, mi-am ridicat ochii catre cer, am impins din picioare si am reusit. Mi-au dat lacrimile, nu credeam ca mai pot. Gandul abandonului nu imi dadea pace.
I am scris Ramonei, i am spus ca sunt bine dar ca am sa ajung mai tarziu...Nu voiam sa isi faca mai mule probleme pentru mine. Incet incet am inceput coborarea. La inceput lina, usoara, relaxanta cumva dupa urcarea grea. Am inceput sa imi simt picioarele, sa le pot coordona. Ce bucurie...
In fata mea, la un momet dat, cade o domnisoara. Ma opresc, o intreb daca e ok, a calcat gresit si glezna ei o luase razna. O durere cumplita. Ii spun sa nu se opreasca, sa se ridice si incet sa incerce sa ajunga la primul punct de ajutor. O iau la vale, incet, ajung la punct de hidratare, le spun voluntarilor ca au un ranit pe traseu. Beau din nou multa apa si ridic privirea. Mai aveam de urcat un delut, vreo 50 de m. Mi se blocheaza picioarele, simt ca refuza efectiv sa mai urce un singur metru. Cumva, reusesc sa urc. Rasuflu usurat. Am ami trecut un hop. Ultimul punct de hidratare , beau apa ca si camila, umplu bidonul, mananc pepene roșu si o iau la vale. Daca urcarea mi S-a parut un calvar, coborarea brusca mi-a stors si ultima vlaga de energie. O coborare abrupta, tehnica, grea, multe pietre, intortocheata, nemiloasa. Imi rupe picioarele, nu mi le mai simt.
Ma intalnesc cu un prieten, Roland Brezoczki. Nu mai putea nici el. Zambim, ne incurajam reciproc si decidem sa incercam sa terminam cursa impreuna. Pe o coborare , cârcel. Ma opresc, Roli imi da un bat si incerc sa cobor, reusesc sa ajung la vale, ii multumesc, si ca doi pensionari alergam usurel inspre finish. Ajungem, trecem linia de sosire impreuna. Gata calvarul. Imi primesc medalia, o pun la gatul Ramonei, fara ea nu cred ca reuseam. Mental, a fost sustinerea mea. Puterea mea. Sarutmana, multumesc.
Concluzie. Cursa incredibil de grea.. Am stat mult de vorba cu mine. M-am echilibrat si mi-am inteles limitele. Varsta si conditia fizica. Mentalul. Bucuriile si tristetile. Si am inteles un lucru.
Atunci cand nu mai poti, tot mai poti putin.
Felicitari organizatorilor, participantilor si mai ales castigatorilor. Jos palaria.
PS.
Daca am putut eu, sigur poti si tu....
