Atunci cand gesturile conteaza

 Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obtine niciodata cerandu-le sau luptandu-ma pentru ele. Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult poti sa le astepti!
 

 Tandretea este un sentiment aparte, greu de definit, deoarece include in el senzatii amestecate. De aceea, este  greu de descris: este si nu este iubire, este duiosie si nu numai, este caldura si nevoie de iubire, toate amestecate intr-o traire diferita. Este un gen de afectiune aleasa pe care ne-o dorim toti cei inzestrati cu suflet. Pentru ca sufletul fiecăruia este cel care tanjeste după afectiune si dovezi de tandrete, atunci  cand dorim sa simtim daca mai contam pentru cineva sau mai suntem parte din viata oamenilor pretiosi noua. Frustrant este ca nimeni nu poate fi obligat sa ofere din tandretea pe care altii si-o doresc, tocmai pentru ca ea este un sentiment atat de personal!

Desi avem nevoie acuta de ea, tandretea  nu se cere, caci ceruta, ea nu mai are nici o valoare. Ea valoreaza ceva doar atunci cand ceilalti ti-o arata spontan, ca semn al aprecierii lor. De-abia atunci te simti, cu adevarat, bagat in seama. La tinerete si la varsta adulta, nevoia noastra de tandrete isi schimba sursele: dorim sa ne acorde tandrete cei pe care-i iubim si in care investim sentimente; daruim noi tandrete, ca parinti si ca soti, dar simtim o mare nevoie ca aceasta tandrete sa ne fie intoarsa de catre recipientii tandretei noastre. Am vrea sa fim asigurati ca cei apropiati ne poarta in sufletul lor, asa cum ii purtam si noi, ca ne poarta de grija, interesandu-i de starile noastre, gandurile noastre, nelinistile noastre. Ca noi contam pentru ei si ca toate eforturile noastre de a le arata iubirea si aprecierea noastra sunt intelese si apreciate. Ca, atunci cand iubirea patimasa si tinereasca se stinge, liantul acela care inseamna tandretea intre oameni este acolo pentru totdeauna. Iar pentru ca sa simtim asta, avem nevoie de semne exterioare de tandrete din partea celuilalt.

Tandretea nu se exprima in cuvinte, ea este tacuta si demonstrativa: o imbratisare protectoare, un gest afectuos de apreciere, o mana pusa peste a ta la durere, o mangaiere plina de compasiune la nevoie sunt gesturi tacute, valoroase si atat de necesare. In marea spaima de singuratate din care apar fricile  noastre existentiale, durerea si spaima de abandon,  gesturile tandre si afectiunea celor de langa noi valoreaza mai mult decat o mie de cuvinte rostite. Ele iti demonstreaza ca pentru cineva existi si contezi, iar asta iti da puterea sa mergi mai departe.

Atunci cand ai langa tine un om care reuseste sa te iubeasca, sa te inteleaga si sa simta ca tu esti totul pentru el, fa bine si nu il dezamagi. Va veni o vreme cand toata viata ta se va rezuma la aceea persoana, cand vei trai prin ea si pentru ea, dar din diverse motive nu va mai fi acolo. Este extrem de greu sa traiesti cu asta, cu gandul ca din cauza ta ai pierdut insusi ratiunea de a trai. Nu faceti ca mine, va rog din suflet! Nu gresiti cum am gresit eu, iubiti cand trebuie, simtiti cand trebuie, respectati cand trebuie...Sa nu fie prea tarziu!